Disgrafia este o diferență de învățare care afectează scrierea de mână a unui copil. În ciuda erei digitale în care ne aflăm, abilitatea de a scrie de mână rămâne surprinzător de valoroasă.
Ca adulți, deseori notăm rapid pe bilețele adezive, completăm carduri de mulțumire și uneori ne ținem un jurnal. Deși copiii noștri sunt familiarizați cu tabletele și calculatoarele, abilitatea de a scrie de mână este încă esențială pentru ei. În perioada preșcolară, ei își dezvoltă controlul asupra degetelor prin colorat. Pe măsură ce cresc, încep să unească puncte și să exerseze scrierea literelor. Mai târziu, vor scrie lucrări de mână. Deși majoritatea copiilor trec prin aceste etape fără probleme, nu este cazul tuturor.
Uneori, acest lucru devine evident încă de la prima încercare a copilului de a ține un creion. Alteori, poate trece ceva timp până când semnele devin observabile. Poate vei observa mai întâi că scrisul copilului este greu lizibil. Sau că scrie foarte încet. La o privire mai atentă, ai putea remarca o combinare a scrisului cursiv cu cel de tipar. Sau poate că spațiile dintre litere nu sunt uniforme. Sau, observi că pronunță cuvintele pe măsură ce le scrie? Ceea ce se întâmplă este că dezvoltarea neurologică a copilului prezintă particularități care influențează percepția și transcrierea cuvintelor și literelor.
Disgrafia implică mai mult decât un scris neîngrijit.
Scrisul ilizibil este un semn comun al disgrafiei, dar unii copii pot ajunge să-și îmbunătățească caligrafia (chiar dacă încă vor petrece mult timp pentru a scrie). Cercetările indică faptul că disgrafia poate influența diverse tipuri de abilități.
Disgrafia poate afecta controlul manual și al degetelor. Pentru mulți copii, coordonarea mișcărilor reprezintă provocarea principală. Aceasta poate duce la scris neclar și linii care nu urmăresc marginile paginii. De asemenea, poate fi motivul pentru care unii copii au dificultăți în legarea șireturilor (chiar și după vârsta de 8 ani) sau găsesc inconfortabilă utilizarea tacâmurilor.
De asemenea, poate influența învățarea limbajului. La unii copii se pot observa diferențe în modul în care procesează limbajul, structura propozițiilor și regulile gramaticale. Aceasta se poate manifesta prin greșeli de ortografie, cuvinte plasate greșit în propoziții, confuzii între verbe și pronume, sau tendința de a scrie un cuvânt diferit de cel intenționat.
În plus, poate afecta funcțiile cognitive și memoria. Copiii cu disgrafie pot constata că aceasta le afectează capacitatea de a-și aminti și de a structura gândurile. De exemplu, ar putea avea dificultăți în urmarea unei serii lungi și complexe de instrucțiuni.
Dar care sunt motivele acestor dificultăți? De ce un copil cu disgrafie are probleme în a stăpâni aceste abilități?
Diverse factori contribuie la funcționarea creierului unui copil cu disgrafie. Să examinăm câteva dintre cele mai evidente provocări.
Una dintre acestea este dificultatea de a crea „imagini mentale” ale cuvintelor.
Când citim, creierele noastre fac legătura între imaginile mentale ale cuvintelor pe care le-am memorat și cuvintele pe care le vedem, un proces care se desfășoară extrem de rapid, permițându-ne să citim rapid. Această abilitate nu este înnăscută; în copilărie, trebuia să pronunțăm cuvintele în timp ce le citeam pentru a antrena creierul să le recunoască prin vedere. Cu timpul și practica, am depășit necesitatea pronunțării. Copiii cu disgrafie întâmpină dificultăți în crearea acestor imagini mentale, ceea ce îi menține în faza în care trebuie să pronunțe cuvintele pentru a le citi.
Disgrafia și dislexia sunt două tulburări care pot afecta interacțiunea unui copil cu limbajul, însă ele sunt distincte una de cealaltă.
Ambele tulburări pot deranja modul în care un copil lucrează cu limbajul, dar intervin prin mecanisme diferite. Disgrafia se caracterizează prin dificultatea creierului de a forma imagini mentale ale cuvintelor, în timp ce dislexia implică o provocare în recunoașterea sunetelor cuvintelor. În plus, disgrafia este asociată cu probleme în coordonarea mișcărilor degetelor într-o secvență anumită, o dificultate care nu este prezentă la copiii cu dislexie. Totuși, ambele condiții pot afecta memoria de lucru și nu este neobișnuit ca un copil să prezinte simptome atât de disgrafie, cât și de dislexie.
De asemenea, un copil cu disgrafie poate avea probleme în coordonarea secvențială a degetelor, necesară pentru scrierea de mână sau alte activități precum desenul sau coloratul, unde sunt necesare mișcări fine și coordonate ale degetelor. Acest aspect al disgrafiei poate fi similar cu simptomele dispraxiei, o altă tulburare care influențează mișcările motorii, cum ar fi manipularea unui stilou. Cu toate acestea, dispraxia nu are o legătură directă cu limbajul și scrierea, așa cum are disgrafia. De asemenea, disgrafia poate include și dificultăți de percepție spațială, ceea ce poate deveni evident atunci când copiii încearcă să deseneze obiecte proporțional sau să distribuie literele pe o pagină. Cu toate acestea, este posibil ca aceștia să aibă o ortografie corectă și un control adecvat al degetelor.
Există multe strategii care pot ajuta un copil cu disgrafie, dar este esențial să se obțină un diagnostic corect.
Disgrafia poate fi trecută cu vederea ca o problemă minoră (“Ce contează dacă scrisul de mână nu este perfect?”), însă poate duce la dificultăți suplimentare. Dacă un copil petrece prea mult timp încercând să scrie, acesta nu va putea să se concentreze suficient pe aspecte precum ortografia, punctuația sau structurarea ideilor înainte de a le pune pe hârtie. Aceasta poate crea probleme în timpul lecțiilor și poate afecta încrederea în sine a copilului. În plus, datorită abilităților bune de citire și comunicare, profesorii pot interpreta greșit situația ca fiind rezultatul unei lipse de efort sau atenție din partea copilului în ceea ce privește scrisul. Astfel, disgrafia poate influența puternic și rapid starea psihologică și emoțională a copilului.
Psih. Mădălina Simion
Psiholog clinician; neuropsiholog la BucureștiS-a specializat in evaluarea complexa psihologica si neuropsihologica a copiilor, adolescentilor si adultilor cu afectiuni medicale (ADHD, anxietate, intarzieri in dezvoltare, tulburari genetice, tumori cerebrale, epilepsie, hidrocefalie, traumatisme cranio-cerebrale, etc) in vederea psihodiagnosticului.
A urmat o formare de 450 de ore teoretice si 500 de ore de practica in neuropsihologie clinica (Máster en Neuropsicología Clínica, Instituto Superior de Estudios Psicológicos (ISEP), acreditat de Consiliul General de Psihologie din Spania pentru specializarea in neuropsihologie clinica, program ce indeplineste ghidurile internationale de instruire ale Conferintei din Huston pentru acreditarea de psiholog expert in neuropsihologie clinica in Spania.
Interese profesionale: mapare corticala intraoperatorie, fMRI, functionare executiva